„De ce desconsiderați oamenii că au o vârstă?”

Fraza asta am auzit-o într-un troleibuz și mi-a rămas în minte mult după ce am coborât.

Era în jurul orei 11. În troleibuz eram eu, încă un tânăr și alte câteva persoane, majoritatea trecute de 50 de ani. La un moment dat, șoferul frânează brusc.

Pe partea dreaptă a sensului nostru de mers era semnalizată o lucrare, iar în fața troleibuzului apar două mașini care veneau din sens opus, dar intraseră pe sensul nostru. Nu mi-am dat seama ce se întâmpla pe sensul lor de mers, dacă și ele încercau să ocolească vreun obstacol sau dacă șoferii intraseră pe contrasens ca să fenteze aglomerația.

Prima mașină reușește să se strecoare înapoi pe banda ei și trece. Cea de-a doua nu mai are loc să facă același lucru, pentru că troleibuzul înaintează și o blochează. Șoferul nostru îi face nervos semn celui de la volan să dea înapoi.

La volan era un domn care părea să aibă peste 70 de ani.

Omul nu dă însă înapoi. Ocolește troleibuzul și își continuă drumul tot pe sensul nostru de mers, foarte aproape de bordură. Manevra îi lasă consternați atât pe șoferul troleibuzului, cât și pe oamenii din jurul meu.

Un domn mai în vârstă deschide geamul și începe să strige după el, făcându-l în toate felurile. În spatele meu, două doamne încep să discute. Nu aud exact ce spune prima, dar pomenește ceva despre vârsta șoferului, pentru că cealaltă îi răspunde imediat:

„De ce desconsiderați oamenii că au o vârstă?”

De aici începe o întreagă discuție în contradictoriu.

Tânărul intervine și el. Spune că omul poate nu a avut rea intenție, apoi se uită la numărul mașinii.

— E din Galați. Vedeți? N-a știut omul…

Între timp ajungem în stație. Coboară câțiva oameni, doamnele din spate continuă să se contrazică, iar șoferul troleibuzului vorbește nervos la telefon. În stația următoare urma să cobor și eu.

Eu nu am spus nimic în tot timpul acesta. Doar am ascultat, încercând să înțeleg ce se întâmplase, iar când am ajuns în stație am coborât, continuându-mi drumul. Însă, pas după pas, ceea ce tocmai se întâmplase a rămas cu mine.

M-am tot gândit la omul acela și la cât de repede, din câteva secunde pe care le văzuserăm din viața lui, fiecare începuse să construiască o explicație.

Pentru unul era un inconștient. Pentru cineva conta vârsta lui. Pentru tânărul de lângă mine era omul din Galați care probabil nu cunoștea zona. Pentru doamna din spate, discuția ajunsese să fie despre felul în care îi privim și îi judecăm pe oamenii în vârstă.

În realitate, niciunul dintre noi nu știa de ce făcuse acea manevră. Putea să nu cunoască zona sau să fi apreciat greșit situația. La fel de bine putea să știe foarte bine ce face și să fi decis că trece oricum.

Ceea ce am văzut eu a fost o manevră periculoasă, care putea avea consecințe, fapt pentru care a apărut și întrebarea care m-a urmărit toată ziua:

Până unde avem voie să greșim?

Și până unde le dăm voie celorlalți să greșească?

Unde se termină înțelegerea și începe responsabilitatea?

Faptul că greșeala este omenească nu înseamnă că orice comportament trebuie acceptat sau că intenția bună șterge consecințele unei acțiuni. Dacă în acel moment ar fi fost acolo un echipaj de poliție și șoferul încălcase regulile de circulație, probabil ar fi fost sancționat. Mi s-ar fi părut firesc. Atunci când acțiunile noastre îi pot afecta și pe ceilalți, libertatea de a greși se întâlnește, la un moment dat, cu responsabilitatea pentru ceea ce facem.

Aici cred că intră și etica în discuție, pentru că alegerile noastre nu se petrec într-un spațiu în care existăm numai noi. Avem propriile valori, propriile explicații și motive pentru ceea ce facem, dar trăim printre alți oameni, iar ceea ce alegem îi poate afecta și pe ei.

M-am întrebat atunci unde este limita dintre a înțelege că un om poate greși și a scuza orice comportament.

Cred că putem accepta că cineva a greșit fără să spunem că ceea ce a făcut este în regulă. Putem încerca să înțelegem contextul și, în același timp, să acceptăm că există consecințe. Putem sancționa un comportament fără să transformăm imediat acel comportament într-o definiție a omului.

Una este să spui:

„Ai făcut o manevră periculoasă.”

Alta este să ajungi de la acea manevră la o concluzie despre omul care a făcut-o.

Ce se întâmplă când greșeala întâlnește perfecționismul

Gândul acesta m-a dus la ceva ce întâlnesc și în terapie, atunci când lucrăm cu perfecționismul.

Putem folosi, de exemplu, mici experimente prin care persoana își permite deliberat câte o greșeală sau o imperfecțiune, în situații sigure și fără consecințe importante, apoi observă ce se întâmplă în interiorul ei. Poate lăsa ceva suficient de bine făcut fără să-l mai verifice încă o dată, poate permite unei mici imperfecțiuni să rămână acolo sau poate observa ce simte înainte să se grăbească să repare.

Ce își spune? De ce se teme? Ce crede că vor gândi ceilalți? Ce spune greșeala aceea despre ea în propria minte?

Pentru cineva care are o relație mai relaxată cu greșeala, un asemenea exercițiu poate părea banal. Pentru cineva care și-a petrecut o bună parte din viață încercând să facă lucrurile bine, să fie responsabil, să nu dezamăgească și să nu ofere celorlalți motive să îl critice, poate fi surprinzător de inconfortabil.

Perfecționismul se ascunde de multe ori în lucruri atât de obișnuite încât nici nu le mai observăm.

Recitești mailul de câteva ori înainte să-l trimiți și, după ce l-ai trimis, îl mai deschizi o dată ca să verifici dacă nu ți-a scăpat ceva.

Te gândești mult timp la o conversație și la ce ai fi putut spune altfel.

Îți este greu să predai ceva cât timp mai vezi un lucru pe care l-ai putea îmbunătăți.

Cineva îți atrage atenția asupra unei erori și, deși problema s-a rezolvat în câteva minute, tu continui să te gândești la ea.

De multe ori faci toate astea pentru că îți este teamă de momentul în care ai putea greși.

Privită astfel, scena din troleibuz a început să semene, pentru mine, cu ceva ce se poate întâmpla și în interiorul nostru. Facem o greșeală și apar vocile:

„Cum de nu ai observat?”

„Trebuia să știi.”

„Puteai să faci mai bine.”

„Ce o să creadă ceilalți?”

„Cum ai putut să greșești tocmai aici?”

Aflați în mijlocul propriilor scenarii, nici nu mai avem nevoie de spectatorii care privesc și ne judecă, fiindcă îi avem deja în interior.

Dacă trăim mult timp încercând să prevenim momentul în care aceste voci s-ar putea face auzite, ajungem să consumăm foarte multă energie. Verificăm mai mult, încercăm să anticipăm ce ar putea merge prost, ne este greu să lăsăm ceva suficient de bine făcut, mai preluăm o responsabilitate, mai stăm puțin, mai rezolvăm ceva înainte să închidem.

Chiar și după ce am închis laptopul, mintea poate continua să refacă o conversație, să verifice mental o decizie, să caute ce ar fi putut fi făcut altfel și să se pregătească deja pentru ceea ce urmează.

De la perfecționism la epuizare

Aici văd eu una dintre legăturile dintre perfecționism și epuizare.

Atunci când vine vorba despre burnout, ne gândim firesc la volumul de muncă, la responsabilități, la presiune, la lipsa timpului și la odihna insuficientă. Toate acestea contează, însă epuizarea are legătură și cu felul în care ne raportăm la ceea ce avem de făcut.

Dacă o greșeală este ceva ce observ, corectez și din care învăț, îmi pot continua drumul. Dacă însă fiecare greșeală riscă să spună ceva despre cât de competent, responsabil sau valoros sunt, miza devine mult mai mare. Încep să încerc să controlez cât mai multe lucruri, să verific, să anticipez și să mă străduiesc să nu las nimic să-mi scape, iar felul acesta de a funcționa ajunge să consume foarte multă energie.

M-am întors de mai multe ori cu gândul la întrebarea cu care am coborât din troleibuz și încă nu cred că am găsit un răspuns simplu.

Unele greșeli au consecințe și este important să ni le asumăm. Dacă putem repara, reparăm. Dacă există o sancțiune firească, o acceptăm. Dacă experiența ne arată că trebuie să schimbăm ceva, încercăm să învățăm din ea.

Rămâne însă întrebarea despre ceea ce facem noi după aceea. Câtă pedeapsă mai punem peste consecința care există deja și cât timp continuăm să purtăm cu noi o greșeală după ce am făcut tot ceea ce puteam face pentru a o îndrepta?

Eu cred că, data viitoare când greșim, merită să observăm, măcar pentru câteva clipe, ce se întâmplă în noi: ce voce apare prima, ce ne spune și cât de repede trece de la ceea ce am făcut la ceea ce crede despre noi.

Pentru că între „am greșit” și „este ceva greșit cu mine” există o diferență pe care, în mijlocul unei greșeli, o putem pierde foarte ușor.

Prima ne lasă să ne asumăm ceea ce am făcut, să reparăm dacă este nevoie, să învățăm și să mergem mai departe. A doua ne poate ține mult timp în același loc, încercând să devenim atât de atenți, de responsabili și de bine pregătiți încât să nu mai greșim niciodată.

Eu încă mă gândesc cât de mult și până unde avem voie să greșim și cred că, dincolo de această întrebare, e nevoie să ne dăm seama mai degrabă cum ne raportăm la greșeală și ce facem după ce am greșit — noi sau ceilalți.